THIS IS ANFIELD

Asta scrie la intrarea pe Stadionul lui Liverpool. E un statement, al celei mai sangeroase galerii de suporteri din Europa, daca ne amintim de Heysel. Devenita cea mai frumoasa galerie din lume. Sunt convins ca se injura in tribunele lui Anfield. Niciodata in scandari la unison, ca la noi. Niciodata jucatorii echipei pe care o sustii, ca in Romania. Anfield nu are garduri inalte intre tribune si teren, asa ca nimeni nu se urca pe ele pentru a fi vedeta de o secunda. Pe Anfield vedeta e Liverpool si toata lumea respecta asta. Nimeni nu arunca cu brichete, sau cu telefoane mobile, sau cu tencuiala de la WC-uri. Pe Anfield suporterii nu pretind ca au competente de antrenori, nu protesteaza la vanzarile sau cumpararile de jucatori, nu fac echipa. Ei vin sa cante cel mai frumos imn auzit vreodata pe vreun stadion de fotbal, indiferent de scor, de greselile individuale sau de banii platiti la intrare. Suporterii nu sunt tenori, ci oameni obisnuiti. Evident ca nu canta 90 de minute in continuu. Cu toate pauzele, vacarmul este insa permanent.

Pacatoasa tragere la sorti, cinica asa cum UEFA ne-a obisnuit. Meci care ar fi trebuit sa fie, si care s-a jucat, ca o finala.

Cu cine sa tin? Cine merita sa treaca mai departe? Ambele echipe sunt spectaculoase, prin rezulatatele recente, prin joc, prin implicare pana dupa orice limita romaneasca. Echipe cosmopolite, cu jucatori foarte tehnici, de mare viteza si de foarte mult efort. Cu antrenori straluciti. Care dintre cele doua va avea in continuare traseul cel mai frumos? Cu cine sa tin?

Imi place jocul lui Arsenal. Chiar fara Henry, poate mai mult fara el. Imi plac pustii lui Wenger, care anul trecut au ajuns in Finala Cupei Angliei, au jucat-o si pierdut-o tot ei, fara nici un veteran. Imi place Wenger, elegant in prezenta, discurs, stil de joc. De 12 ani la Arsenal, pasionat de jocul spectaculos, formand mai multe echipe la rand, cu bune rezultate. Poezie pragmatica.

Imi place Liverpool, intai pentru Houlier si apoi pentru Benitez. Pentru Liga Campinilor castigata in fata lui Milan, dupa o revenire antologica. Pentru finala pierduta anul trecut, cu ghinion zic eu, dar poate n-o fi asa. Pentru Gerrard. Pentru felul in care lupta si in care revin in orice meci. Pentru ca l-au tinut in echipa pe Crouch jumatate de campionat pana sa dea primul gol, atacant fiind. Si pentru ca la fiecare ratare exasperanta, din multele meciuri care au trecut pana a spart gheata, suporterii l-au incurajat. Pentru Mascherano, un fenomen de anticipatie.

Liverpool – Arsenal (sau invers), 3 meciuri intr-o saptamana. De fiecare data un ritm infernal, care te tine cu sufletul la gura. Orice atingere, oriunde pe teren, poate declansa un contra-atac sau poate transorma o faza care nu spune nimic intr-una decisiva. Gradinescu observa sambata pe Eurosport 2 ca fundasii nu bubuie mingiile cand recupereaza langa careul lor, ci construiesc, oricat ar fi de presati de adversar.

1-1 in tur, la Lodra, 1-1 si in campionat, tot acolo dar 3 zile mai tarziu.

Minutul 13: gol Arsenal si dominatia lor continua.

Minutul 30: egaleaza Hyypia si intelegi ca nimic nu e jucat, desi tot Arsenal conduce jocul.

Minutul 69: Torres inscrie dupa ce-si face o minge in careu, un gol care ma face sa-l iert pe Chivu. Acum Torres a incurcat doi fundasi.

Minutul 83: Liverpool e in atac de minute bune, Gerrard trege peste poarta si se vede pe fata lui ca e chinuit de efort.

Minutul 84: Gerrard lufteaza la marginea careului, Theo Walcot ia mingea si dribleaza tot pana in careul mic al lui Liverpool, paseaza la Adebayor care inscrie. Arsenal era calificata, Gerrard parea ca nu mai poate, mai erau 5 minute si o revenire parea iarasi de nesperat. Wenger face semne alor lui sa calmeze jocul.

Minutul 85: Babel intra in careu si cade gramada, chipurile tras de tricou. Se dicteaza penalty dar la reluarea din unghiul opus se vede ca n-a fost. Gerrard, cu grimasa unui om epuizat, bate si inscrie. Liverpool e calificata.

Minutul 92: Babel primeste o pasa de 50 de metri, depaseste ultimul adversar si inscrie. 4-2, era pacat sa se fi decis dupa un penalty inexistent.

Arsenal a ratat imens in ambele meciuri, a avut un penalty neacordat la Londra si unul inexistent dictat impotriva ei, la Liverpool. Toate astea par fleacuri in fata spectacolului din teren, si impresia care ramane e ca Liverpool s-a calificat pe drept.

3 meciuri intr-o saptamana, pregatite in detaliu, jucate fara greseli personale. 3 monumente de fair-play, pe teren si in tribune. Intr-o alunecare la scarificiu, Torres simte ca nu ajunge la minge si fereste piciorul de sprijin al lui Hleb.

THIS IS ANFIELD, THIS IS FOOTBALL!